Sezonul competițional 2010 s-a terminat de mult, însă Ninel Miculescu se pregătește zilnic în sala de la Complexul Național Sportiv „Lia Manoliu”. „Un sport e ca un serviciu: vrei, nu vrei, trebuie să te prezinți la datorie”, după cum îi place să spună. Halterofilul se joacă cu discurile de câteva zeci de kilograme și visează un final de carieră în triumf, la JO de la Londra.
Se spune că viața este o repetiție continuă de evenimente, așezate însă sub o altă formă. De acest lucru s-a convins și Ninel Miculescu, care, după 11 ani, a concluzionat sec: „Istoria se repetă”. În acest an, elevul lui Petre Becheru a bătut totul în Europa la categoria 69 kg și s-a întors de la Minsk cu trei medalii de aur. Nimic nou însă pentru bucureștean, care mai reușise o performanță identică, la cadeți, pe când avea numai 14 ani. Un salt de 11 ani în timp, peste emoții, dar și o întâlnire semnificativă cu unul dintre adversarii de atunci, turcul Binay Mete. „Eram micuț atunci, încă nu știam de emoții, dar țin minte că m-am bucurat foarte tare, deși nu îmi dădeam seama ce se întâmplă. Abia acum, la seniori, am realizat ce înseamnă sportul, o muncă luată de la zero, mi-am dat seama de valoarea pe care o am”, explică Ninel. Lacrimi de bucurie
Amintirile din copilărie se suprapun celor de acum, iar șirul întâmplărilor se leagă ușor în timp ce Ninel își începe încălzirea pentru al doilea antrenament al zilei. „Anul acesta după Europene nu am dormit vreo două zile, voiam să nu mă mai ia somnul, deorece îmi era teamă că atunci când o să mă trezesc n-o să mai am medaliile! Trăiam parcă într-un vis, nu-mi venea să cred că este real”, povestește el. Un vis întregit și de zecile de fotografii care au făcut turul agențiilor, surprinzând un Ninel cu lacrimile curgându-i pe obraz: „Au fost lacrimi de bucurie. M-am gândit la familia mea, că într-un fel am posibilitatea să o ajut financiar, apoi m-am gândit la țara mea și la toată munca de care a fost nevoie ca să ajung aici”.
Liniștea din sală este întreruptă ritmic de zgomotul barei care lovește podeaua într-un sunet de metal. Au început seriile de ridicare.
În hainele de duminică la antrenament
Ninel este din București, dar stă, ca toți colegii lui, la Hotel Sport. O alegere pe care a făcut-o de unul singur, punând în balans avantajele unei pregătiri centralizate. „Mai dau o fugă și acasă, dar, când e vorba de muncă, aici e cartierul general de pregătire. Suntem și aproape de sală, suntem toți colegii la un loc și parcă te concentrezi mai bine pe ce ai de făcut”, explică el. A început joaca cu haltera pe când avea numai 9 ani, fără să știe ce înseamnă sportul care avea să îi aducă cele mai frumoase momente. „Jucam fotbal în curtea școlii cu un frate și un vecin, ne-a văzut antrenorul Anton Fiți și ne-a chemat la sală la ora 16:00. După vreo oră de găteală, m-am aranjat, neștiind ce înseamnă haltere, m-am îmbrăcat în costum și, când am ajuns în sală, am văzut niște bare și niște discuri. Dar mi-a plăcut”, se amuză el. Povestește concentrat, în timp ce privirea mângâie bara metalică pe care se pregătește să o ridice.
„Nu mor de foame, nici nu mă îmbogățesc”
Este un tip înalt, subțirel, și la prima vedere nu ai zice că este în stare să apuce greutăți de aproape 200 de kilograme. Are însă o viteză și o tehnică remarcabile, fiind ajutat și de o mobilitate extraordinară, ceea ce i-a adus și prima poreclă, „Circarul”. „În cantonamentele la mare făcute cu halterele, am început să merg în mâini, să fac sfoara, flicul pe spate, mobilități care m-au ajutat enorm”, mărturisește el. Face o serie de câteva ridicări, după care se odihnește un pic. „Am pus multă pasiune în sportul acesta și, sincer să fiu, mi-a fost pe plac. Cu toate că nu se plătește foarte bine și sunt puțini bani, am zis că altceva nu am ce să fac, poate nu știu să fac altceva”, spune în timp ce așază discurile în suportul lor. Mișcările îi sunt precise, mâna lui întârziind pe fiecare margine a greutății, insistând mai mult pe cele roșii, de 25 de kilograme. „Financiar, e mai greu. După rezultatele din acest an, mă descurc binișor: nici nu mor de foame, dar nici nu mă îmbogățesc”, constată sec.
Are un frate geamăn, Leonard
Timpul de odihnă s-a scurs și mai face o serie de ridicări. Ninel este primul din familia lui care face sport de performanță. Mai are un frate geamăn, Leonard, care a stat însă departe de sala de antrenamente. „Suntem diferiți, nu semănăm deloc, el e mai slăbuț, nu e genul sportiv. Avem o relație foarte apropiată, de multe ori simțim ceea ce trăiește celălalt”, punctează halterofilul. Un tip credincios, după cum se descrie, Ninel este un familist convins. De altfel, indiferent de subiectul discuției, vorba alunecă întotdeauna spre cei dragi: „Familia e cea mai importantă, iar noi suntem foarte uniți. E un pic mai greu, că mama stă în Germania, are cetățenie, iar noi de mici copii am locuit acolo timp de vreo trei ani. Am urmat școala acolo, iar germana o vorbesc la fel de bine precum româna”.
Londra, final de greutate
Vorbește despre orice subiect, însă privirea i se întunecă atunci când vine vorba despre suspendarea de dopaj pe care a avut-o: „Nu îmi place să mai revin la asta, ce a fost a fost. Am avut putere să trec peste perioada aceea, pentru că am fost susținut și financiar, și moral de cineva”.
Anularea Legii „Țiriac” i-a redeschis drumul spre participarea la Jocurile Olimpice, acolo unde vrea să urce pe podium. „Vreau să mă pregătesc cât mai bine pentru Londra, pentru că va fi ultimul meu concurs. Dacă voi mai continua, va fi probabil la o altă categorie, în care să nu am niciun fel de slăbire, o categorie la care nici nu cred că voi avea valoare. La Olimpiadă, după cum stau calculele, aș prinde locul 2”, dezvăluie el. Gândul îi este întrerupt de vocea antrenorului care dă semnalul unei noi serii de ridicări. Ninel dă scurt din cap, își pregătește poziția și cuprinde cu privirea haltera. O privire concentrată, care scrutează viitorul, peste numai 611 zile, la Londra.
„Mi se zice și Minculescu”
Ninel nu ascultă Iris, dar nu-l deranjează confuzia de nume. Dincolo de sala de antrenamente, Ninel Miculescu este un tip obișnuit. Îi place să muncească în gospodărie, își ajută familia și recunoaște că uneori asemănarea de nume cu solistul formației Iris, Cristi Minculescu, îi creează doar probleme birocratice.
Ce faci în timpul liber? Dacă sunt acasă, mai fac o zugrăveală, o curățenie, mai repar o priză, îmi place să mă ocup de toate problemele casnice. Uneori lucrez pe la mașină, o mai repar, o spăl.
Care e cel mai greu obiect pe care l-ai ridicat în casă? Sunt multe. Am mutat și patul, șifonierul, frigiderul, nu-mi fac probleme cu astea.
Ți s-a întâmplat să te mai strige lumea Minculescu? (râde) De multe ori. Este destul de mare asemănarea de nume cu cel al cântărețului.
Te superi când se întâmplă asta? Nu mi se pare o problemă așa de mare, dar uneori, când ai de încasat niște bani, sau de ridicat niște acte, și scrie acolo Minculescu, e frustrant, că trebuie să iei totul de la capăt.
Îți place Iris? Nu prea ascult acest gen de muzică, ci mai mult house.
Cel mai frumos moment al carierei? Cele trei medalii de aur la Europenele de seniori din acest an.
E mai important aurul la Europene decât argintul de la Mondiale? Dacă te gândești la faptul că ai ieșit primul, da. În plus, toată lumea apreciază mai mult o medalie de aur decât una de argint, chiar dacă aceasta e la Mondiale. Dacă nu ai aur, parcă nu ai nimic.
Ridică Ninel, ridică și fetița lui de un an
Medaliile rămân în urmă atunci când vine vorba de familie. Fetița lui, de numai un an și șapte luni, Rebeca Maria, este bucuria care îi umple ochii de lacrimi. „Este foarte inteligentă pentru vârsta ei, înțelege tot ce vorbim. E amuzantă mai ales când mă vede la televizor și mă imită cum ridic haltera sau cum mai strig câteodată în concurs. În rest e un copil cuminte, ascultător”, își laudă Ninel micuța.
Tatuaj-ghicitoare!
Apariția lui pe podium este inconfundabilă și prin prisma celor două tatuaje pe care le are: patru litere în chineză pe brațul drept și un desen impresionant pe umărul stâng. „Din câte am înțeles de la chinezul care este cu mine în categorie, mi-a spus că cel de pe braț înseamnă «Noua federație internațională de haltere, de ridicare». Eu am ales niște litere care mi-au plăcut dintr-un caiet, puteau să fie chiar și o înjurătură, nu știam”, se amuză el. Desenul care îi acoperă umărul stâng are însă o poveste aparte și reunește două „lucrări” bătute separat: „Întâi am avut o gheară care se făcea că mă trage în spate, apoi pentru că un prieten și-a făcut la fel, am bătut încă unul peste el, l-am mai prelungit un pic, i-am dat altă formă”.
A fost un an foarte bun, sunt foarte mulțumit. Nu mă așteptam la aceste rezultate. La Europene poate da, la Mondiale nu Ninel Miculescu, halterofil
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER